Un fel de anotimp, uitat de timp

Niciodată nu m'am gândit că or să apară norii şi în viaţa mea. Cel puţin nu aceia întunecoşi, de care iţi este frică. Am făcut multe greşeli, am spus multe, dar sinceră să fiu, nu regret, pentru că am făcut ce am crezut atunci că e bine şi până la urmă, a fost bine, şi am spus numai ceea ce am gândit. Am stat dreptă în faţa a ceea ce am spus şi am susţinut totul cu tărie. O să sun puţin a piţipoacă, dar e destul de greu să fiu eu. Şi să spun şi de ce! Pentru că de când mă ştiu, am făcut totul pentru ceilalţi, dar la mine nu s'a mai gândit nimeni, aşa că eu am fost în pierdere, iar în momentul în care am făcut ceva pentru mine, mi s'au reproşat multe, iar eu nu pot să înţeleg de ce. De ce toată lumea se aşteaptă să fiu atât de înţelegătoare şi sa fiu de acord cu orice? Şi mai ales, de ce toată lumea crede că eu pot să mă ridic singură? Aşa e, am făcut'o până acum, dar nu mai pot. Nu mi'am lăsat prietenii să cadă, i'am prins la timp, dar pe mine cine mă prinde? Au apărut norii şi de aici până jos, nu mai este decât un pas. Am şi eu nevoie să mă asculte cineva şi să mă prindă cineva la timp. Încep să cred că nu mă destuinuiesc cui trebuie şi nu îmi deschis sufletul în faţa cui merită. Dar, sinceră să fiu, ar trebui să'mi fie ruşine, pentru că ar fi trebuit să fiu deja obişnuită cu aşa ceva. Poate că greşesc prea mult când sunt dură, indiferent de persoană, dar numai aşa pot rămâne sus. Şi eu am greşit, nu zic nu, dar s'au spus multe, care au adus norii desupra mea şi cum spun de obicei, iert, dar niciodată nu uit ...