Trecuse o săptămână aproape, de când nu mai auzise o şoaptă, de când nu mai simţise răcoarea care o învăluia şi o făcea să se simtă în siguranţă. Visa la o a treia întâlnire care întârzia să apară. Era foarte tristă, pentru că până şi o simplă prezenţă imaginară, sau nu, a părăsito, ce să mai ceară de la persoanele reale? A rămas singură acasă, părinţii fiind plecaţi la o petrecere sau ceva în genul, când deodată o trece un fior. Se ridică, işi scoate căştile din urechi, şi se uită în jurul camerei cu o speranţă că ar fi el, dar văzu că era doar fereastra care s-a deschis aşa din cauza vântului de afară. Puţin tristă, s-a aşezat iar în pat, cu laptopul în braţe şi căştile în urechi, vazându-şi în continuare de lectura ei. Dar în clipa următoare tresări când simţi atingerea cuiva pe umărul ei gol. S-a întors speriată, dar nu era nimeni. Atunci i-a apărut zâmbetul pe buze.
- Tu eşti? Te-ai întors! Mă gândeam că până şi tu m-ai părăsit, dar nu e aşa.
- Mă plictiseşti.
- Adică? Atunci de ce te-ai mai întors? Să te plictisesc iar? Pleacă!
- Nu am să plec nicăieri. Mă plictiseşti cu atâtea întrebări. Sunt aici să te ascult, dar dacă nu vrei să vorbeşti am să plec.
- Nu pleca! Arată-te, te rog. Vreau, totuşi, să ştiu şi eu cu cine vorbesc. Să nu înnebunesc vorbind cu pereţii.
- Ha! De parcă aş face ce spui tu. Nu mă face să râd fetiţo!
- Eşti rău şi nu cred că meriţi să afli ceva de la mine. Nu am ce să-ţi spun. Mai bine pleci şi nu te mai întorci!
- Eu plec, dar tu mă vei chema înapoi şi voi veni. Apropo, înainte să plec, trebuie să-ţi spun ceva.
- Spune şi pleacă mai repede.
- Eu ştiu tot, dar sunt pedepsit să vin la tine şi să te ascult de căte ori ai nevoie. Asta este povara mea şi crede-mă că nu-mi face deloc plăcere micuţă îngâmfată.
- Nu sunt îngâmfată! (dar el deja plecase). Cum să-mi spună aşa ceva? Eu sunt drăguţă cu toată lumea. El este un rău şi nu am de ce sa-mi doresc să-l mai văd vreodată. Nemernicul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu